Carol I
Anii de viata: 8/20 aprilie 1839, Sigmaringen, Germania – 27 septembrie/10 octombrie 1914, Sinaia
Carol-Eitel-Frederic-Zefirin- Ludovic a fost cel de-al doilea fiu al principelui Carol-Anton de Hohenzollern-Sigmaringen și al Josephinei de Baden. A urmat studii militare la Dresda și Berlin, îmbrățișând cariera militară. După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, i s-a oferit tronul Principatelor Unite ale Valahiei și Moldovei, fiind ales domn prin plebiscit la începutul lui aprilie 1866. A ajuns la București pe 10 mai, când, în cadrul unei ceremonii desfășurate în Palatul Mitropoliei, a jurat că va respecta legile țării, îi va păzi religia și va domni constituțional. La scurt timp, a fost adoptată o nouă Constituție, cea dintâi elaborată pe plan intern fără amestecul Marilor Puteri. Unsprezece ani mai târziu, în urma participării la războiul izbucnit între Rusia și Imperiul Otoman în primăvara lui 1877, România și-a obținut independența, iar în 1881 a fost proclamat regatul, principele Carol fiind încoronat rege pe 10 mai 1881. În timpul său, România a cunoscut dezvoltări și modernizări în industrie, transporturi, cultură și sănătate. În 1914, după izbucnirea Primului Război Mondial, Carol I a acceptat hotărârea Consiliului de Coroană ca România să își mențină neutralitatea, în ciuda legăturilor de familie cu monarhia germană și a faptului că România devenise în 1883 membră a Triplei Alianțe. În toamna aceluiași an a murit. A fost însurat cu Elisabeta de Wied, cu care s-a căsătorit pe 3 noiembrie 1869. Au avut o singură fiică, Maria, ce a murit în 1874, la trei ani și jumătate, de scarlatină.
Ales de către națiune, cu spontaneitate, Domn al Românilor, mi-am părăsit, fără a sta la îndoială, și țară și familie, spre a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredințat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, am și devenit Român. Primirea plebiscitului îmi impune, o știu, mari datorii; sper că îmi va fi dat a le împlini. Eu vă aduc o inimă leală, cugetări drepte, o voință tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea Patrie și acel neînvins respect către lege pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetățean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu dumneavoastră soarta cea bună ca și pe cea rea. Din acest moment, totul este comun între noi; credeți în mine, precum cred eu în domniile voastre!
Din declarația lui Carol I de după depunerea jurământului pe 10/22 mai 1866 (Cuvântările Regelui Carol I, vol. I, București, 1939, p. 6)
Unanimitatea cu care Senatul a proclamat ruperea unor legături care de mult își făcuseră timpul, care nu făceau decât a împiedica România în calea sa de pace și civilizațiune […], această unanimitate este o puternică dovadă că viu este între domniile dumneavoastră spiritul bătrânilor noștri, spiritul acelor mari strămoși care în timpurile cele mai grele n-au disperat niciodată de soarta României. Urmează a trăi între noi acest spirit matur și mântuitor, urmeze a se întemeia din mult în mai mult concordia între toți fiii aceleiași țări și am ferma convicțiune că, cu toate greutățile ce încă ne așteaptă, vom ajunge la limanul dorit de toți. Și dar, în prevederea acestei zile mult așteptate, acestor zile frumoase, să zicem cu toții: Să trăiască România!, Să trăiască Senatul României!
Din mesajul lui Carol I către Senat, după proclamarea independenței României, 10/22 mai 1866 (Cuvântările Regelui Carol I, vol. I, București, 1939, p. 249)
Mare și solemn este momentul în care reprezentanții națiunii au venit în jurul meu spre a-mi supune hotărârea unanimă a Corpurilor Legiuitoare. El începe o foaie nouă în cartea în care stă scrisă vieața poporului român și încheie o perioadă plină de lupte și de greutăți, dar și bogată în bărbătești silințe, în eroice fapte. În acest moment, voi repeta ceea ce am spus întotdeauna, că voința națiunii a fost pururea călăuza domniei mele. […] Nu dar pentru mine personal, ci pentru mărirea țării mele primesc titlul care exprimă dorința cea mai vie care arde de atâta timp în pieptul fiecărui român, dar care nu schimbă întru nimic legăturile strâns stabilite între națiune și mine […]. Fie ca primul Rege al României să se bucure de aceeași iubire ca acel care până astăzi a fost și rămâne domnul ei; căci pentru mine dragostea acestui nobil și viteaz popor, căruia i-am dat inima și sufletul meu, este mai scumpă și mai prețioasă decât toate măririle care înconjoară Coroana.
Din mesajul lui Carol I după votarea, de către Senat și Adunarea Deputaților, a proclamării României ca regat (Cuvântările Regelui Carol I, vol. I, București, 1939, p. 358-359)
Datare imagine: secolul XIX
Fotograf / Artist:
Atelier / Editura:
Sursa foto: tablou din colecția Muzeului Național de Istorie a României
Detinator: MNIR