Aristizza Romanescu

Anii de viata: 24 decembrie 1854 - 4 iunie 1918

 

Fiică de actori (Constantin Demetriad și Paulina Stavrescu) și având ca mătuși din partea mamei pe actrițele Maria Stavrescu (soția lui Theodor Teodorini, director al Teatrului Național din Craiova din 1854 până pe la 1871, și mama sopranei Elena Teodorini) și Raluca Stavrescu, a debutat în 1872, la vârsta de 18 ani, la solicitarea Mariei Stavrescu, ce preluase conducerea teatrului din Craiova după îmbolnăvirea și, apoi, moartea soțului.  Din cauza unui conflict cu mătușa sa, în stagiunea următoare Aristizza Demetriad s-a angajat la Teatrul Național din Iași. Din 1874, s-a aflat la București, jucând în diverse trupe, iar în 1877 a devenit actriță a Teatrului Național din București (s-a retras în 1903). De asemenea, din 1893 a fost profesoară de declamație la Conservatorul din București.

Pe plan personal, în 1874 s-a măritat cu actorul Ioan Romanescu (d. 1881), al cărui nume l-a păstrat și după căsătoria cu magistratul Mihail Manolescu, de care a divorțat în 1888, pentru fratele lui, actorul Grigore Manolescu.

 

 

Pe spatele fotografiei este următoarea dedicație: Domnului și doamnei Alessandri, semn de stimă și recunoscință

Aristizza Ronanescu, 1887 2/14 Bucuresci

Unul din rolurile în care Aristizza Romanescu s-a remarcat și  pentru care a fost foarte apreciată de publicul român a fost „Geta” din piesa Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri, a cărei premieră a avut loc pe 22 martie 1884. Despre acea seară, artista își amintea în memoriile sale (30 de ani. Amintiri, 1904): Înainte de ridicarea cortinei, eu, care înfruntasem atâtea roluri mari din repertoriul străin, tremuram ca frunza. Era o piesă românească, se creaseră două curente, admiram pe autor […] și mi-aduceam aminte și de cuvintele lui: te-am pus pe mata să începi piesa, ca să fiu sigur că o să înceapă bine. Era o sală splendidă. Toată elita, adusă de Ion Brătianu, C.A. Rosetti și Ion Ghica, venit într-adins de la Londra. Curiozitatea cu care se aștepta prima impresie făcuse în sală o tăcere cu care nu m-am mai întâlnit decât o dată, la Viena, în actul balconului din „Romeo” [în 1891 a fost într-un turneu la Viena, cu o trupă formată de Grigore Manolescu]. Publicul amuțise, nu se mișca. Când am ieșit eu din scenă […], tunete de aplauze au izbucnit, destinate nu atât mie, cât piesei, autorului. Succesul se declara; îl simțeau toți. De aici înainte, tăcerea s-a schimbat într-un freamăt, freamăt ciudat, de șoapte, de mulțumire, de admirație […]. Aplauzele se țineau șir […]. În primul antract, năvală pe scenă. Încurajări, felicitări, laude. În actul al II-lea, succes mai mare. După act, peste zece rechemări. Alexandri, cu artiștii, apare pe scenă. Eu îngenunchez înainte-i și, întocmai ca Geta în fața lui Horațiu, îi dau o cunună de lauri. El mă sărută, ia cununa, dată numai din parte-mi, și nu știu dacă la moarte, în amintirea „Blanduziei”, i-a fost pusă pe mormânt, precum ceruse.

 

 

Nr. inventar: 394850

Datare imagine: 14 februarie 1887

Fotograf / Artist: Reiser, București

Atelier / Editura:

Sursa foto: Fototeca MNIR

Detinator: MNIR