Elena Cuza

Anii de viata: 17 iulie 1825, Solești, jud. Vaslui – 2 aprilie 1909, Piatra Neamț

Elena, fiică a marelui postelnic Iordache Rosetti-Solescu și a Caterinei Sturdza și soră a omului politic conservator Theodor Rosetti (prim-ministru al României între 1888-1889), s-a măritat în 1844, la vârsta de 19 ani, cu Alexandru Ioan Cuza. După unirea de la 1859, și-a urmat soțul la București, dar în 1860 a părăsit țara, stabilindu-se la Paris, din cauza relației lui Cuza cu mai tânăra Maria Obrenovici (1835-1876; era fiica logofătului antinunionist Costin Catargi și văduvă a principelui sârb Efrem Miloș Obrenovici, cu care a avut un fiu, Milan, rege al Serbiei între 1882-1889). Doamna Elena a revenit în Principate în 1862. În același an, a sprijinit, la inițiativa lui Carol Davila, întemeierea în București a unui azil pentru copii orfani, instituție ce a primit numele ei („Elena Doamna”). Neputând avea copii, i-a adoptat pe cei ai soțului cu Maria Obrenovici (Dimitrie și Alexandru Cuza). După abdicarea forțată a lui Cuza (1866), Elena i-a fost alături în exilul din Germania până la moartea lui (1873), după care s-a mutat cu fiii adoptivi la Paris. În 1882 s-a întors în țară. A locuit în palatul domnesc de pe moșia Ruginoasa (cumpărată în 1862 de Cuza ) până în 1890, când aceasta a ajuns în proprietatea Mariei Moruzzi, nora doamnei Elena, văduva lui Alexandru Cuza. S-a mutat apoi la Iași, unde a lucrat ca infirmieră la spitalul de copii „Caritatea”, printre fondatorii căruia s-a numărat, iar între 1903-1909 a locuit la Piatra Neamț.

Datare imagine: secolul XIX

Fotograf / Artist:

Atelier / Editura:

Sursa foto: arhiva revistei „Istorie și Civilizație”

Detinator: MNIR