Șerban Cantacuzino

Anii de viata: 1634 - 29 octombrie/ 8 noiembrie 1688

Fugit din țară în timpul lui Gheorghe Duca, Șerban Cantacuzino a obținut, în noiembrie 1678, la Adrianopol, numirea sa ca domn al Țării Românești de către marele vizir. A luat măsuri contra Bălenilor și partizanilor lor, răzbunându-se pentru prigonirile suferite în trecut de familia sa (printre care uciderea tatălui, postelnicul Constantin Cantacuzino, și arestarea și însemnarea sa la nas). Totuși, căsătoria uneia din fiice cu Grigore Băleanu a marcat, în ultimul an de domnie, împăcarea celor două familii rivale. Pe plan extern, s-a orientat către imperiali. În 1683 a participat cu trupe, alături de turci, la asediul Vienei, dar izvoare contemporane arată că a colaborat, în secret, cu imperialii. În urma tratativelor cu aceștia, în februarie 1688 i s-a propus închinarea țării și plata unui tribut, în schimbul recunoașterii domniei ereditare pentru familia sa în ambele țări române și acordării titlului de baron al Imperiului. Întârziind să ofere un răspuns, a acceptat să trimită o solie la Viena, pentru încheierea unui acord, după pătrunderea în Țara Românească a unei armate imperiale conduse de generalul Veterani, pe care doar astfel l-a determinat să se retragă, nevrând ca turcii să îl acuze de trădare și să atace țara. A murit, însă, în noiembrie 1688, înainte ca solia să ajungă la destinație. Pe plan cultural, principalele realizări au fost întemeierea Academiei grecești de la Sf. Sava (1679) și traducerea în limba română și tipărirea Bibliei (București, 1688).

În imagine apare alături de Gheorghe, singurul său fiu (1675-1734), care între 1719-1726, în timpul stăpânirii austriece în Oltenia, a fost ban al Olteniei.

Datare imagine: secolul XVII

Fotograf / Artist:

Atelier / Editura: epitaf al Bisericii Doamnei din București

Sursa foto: Nicolae Iorga, Domnii români după portrete și fresce contemporane, 1930

Detinator: MNIR