Ioan Cantacuzino

Anii de viata: 25 noiembrie 1863, București – 14 ianuarie 1934, București

De la 16 ani a studiat în Franța, unde a urmat Facultățile de litere (1882-1885), de științe (1886-1891) și de medicină (1887-1894). Între 1894-1896 a fost profesor suplinitor de morfologie animală la Facultatea de Științe din Iași, iar din 1896 până în 1901 a lucrat la Institutul Pasteur, unde i-a fost mentor dr. Ilia Mecinikov, un important imunolog și microbiolog rus. Doctoratul în medicină l-a obținut în 1895, cu o teză despre „modul de distrugere a vibrionului holeric în organism”. În decembrie 1901 a fost numit profesor de medicină experimentală la Facultatea de Medicină din București, pe lângă care a înființat un laborator pentru disciplina predată. Între 1908 – 1910 a fost director al Serviciului Sanitar din România, în timpul mandatului său fiind adoptată (în 1910) o nouă Lege Sanitară, cunoscută și ca Legea Cantacuzino. Când, în cel de-al doilea Război Balcanic, armata română s-a confruntat cu o epidemie de holeră, a preparat un nou tip de vaccin antiholeric, iar sub conducerea lui, în laboratorul de medicină experimentală s-au pregătit vaccinuri contra tifosului exantematic, difteriei, meningitei. La inițiativa sa, în 1921 a fost întemeiat un Institut de Seruri și Vaccinuri, ce îi poartă azi numele. A fost fondator al mai multor reviste științifice și a făcut cercetări și a scris studii în domeniul imunologiei și patologiei (în special holeră, scarlatină, tuberculoză). Între aprilie 1931 – iunie 1932 a fost Ministru al Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale.

Datare imagine: sf. sec. XIX - inc. sec. XX

Fotograf / Artist:

Atelier / Editura:

Sursa foto: Fototeca MNIR

Detinator: MNIR